Perimetrul final

Am concluzionat faptul ca daca vrei sa intelegi moartea, o plimbare prin cimitir este suficient de irelevanta. Practic, plimbarea prin cimitir mi-a confirmat ca oamenii inca nu pricep moartea. Dupa o ora de perindat acest perimetru, mi-am dat seama ca moartea primeste in ochii nostrii valentele unei recompensari pentru viata traita. Astfel, cu cat lespedea e mai fastuoasa, cu atat a fost mai ticalos cel ce zace sub ea. Mi-am gasit ulterior umila camera a carei chirie cu greu reusesc sa o achit, amintindu-mi de criptele pe care le vazusem in cimitir, dar probabil e efortul pe care trebuie sa-l depun pentru un loc de veci mai fancy.

Ca intotdeauna, cautam raspunsuri in trecut. Undeva prin secolul 19, cativa protestanti americani (sau eufemistic vorbind- ganditori crestini) sustineau (ca si Moise – fara dovezi) ca lui D-zeu i-ar place de fapt de cei cu buzunarele pline si ca averea era de natura providentiala, confirmand ca meriti un loc bun in viata de dincolo. Probabil ca de cripte era vorba, spre dezamagirea celor care visau si acadele in nori.

Apoi construim statui, glorificand moartea de parca ar fi o performanta, desi e singura intalnire pe care nu o ai programata in agenda, dar de la care sigur nu ai sa lipsesti.

Religia ta conteaza si post-mortem, cu diferenta ca nu mai este convertibila.

N-am sa neg nici faptul ca ma amuz citind pe pietrele funerare nomenclaturile raposatilor, cu mentiunea ca au fost avocati, senatori, preoti, etc., de parca inca le-as mai putea solicita serviciile. (Divortez, am nevoie de un avocat si cred ca am observat unul in cimitirul Belu la figura 45). Evident ca eu nu pricep nimic, iar ceea ce incerc eu aici nu este umor, ci pura naivitate. De ce te-ai plimba prin cimitir din moment ce toate pietrele funerare ar fi o forma de anonimat? Fara ierarhie nu e amuzant.

Ironic sau nu, in cimitir am gasit dovada celui mai viu sentiment – iubirea, care de data asta nu se reflecta prin update-ul relationship status-ului pe facebook sau alte forme actuale de manifestare a plapandului sentiment (foarte foarte plapand), ci prin doua pietre funerare ridicate la un interval scurt de timp una de cealalta. Poate ca exagerez, dar privind cele doua pietre funerare, cred ca vedeam pentru prima oara ceva chiar avea legatura in mod autentic cu iubirea, spre deosebire de genericele verighete care implica o vizita la Mall.

Iar daca partenerul/partenera nu reuseste sa moara din iubire pentru tine, macar iti ridica piatra funerara.

 

Incep sa cred ca moartea e tot un cont de Facebook.

Iar singurul lucru care-mi displace la cimitirul Belu e faptul ca nu mai pot sa cer autografe.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: